— carmen.m

S-au cunoscut acum două cifre, când ea era frumoasă și el șmecher. Ea ar fi putut să ierte stângăcia locotenentului care-i decora preșul de la intrare cu flori, să-i sugereze veșnicii mângâindu-și subtil inelarul gol și să danseze împreună cu el un vals de două cifre. Deci nu cu șmecherul. Dar s-a încăpățânat să-și schimbe dumnezeul cu Simone de Beauvoir și să-și demonstreze condiția împotriva curentului.  Așa a ajuns să danseze tango cu un șmecher care o brusca la fiecare trei pași, care o speria simulând că o trântește la pământ ca să o prindă rapid de talie dându-i de înțeles că-i la el în buzunar controlul. Au dansat tango două cifre, deși trei sferturi din ele mai mult s-au călcat pe picioare din princina pantofilor lui care și-au trădat rapid proveniența ieftină fisurându-se și împiedicându-l să-și execute pașii după coregrafie. Ea a suportat lăudabil cele două cifre de degete zdrobite și pantofi presați sub talpa lui până ce atenția i-a fost distrasă de un ritm de blues în surdină. Și-a lăsat șmecherul acum decăzut și s-a apropiat de dansatorul grizonat fără pereche care-și plutea corpul prin pași mărunți, insesizabili. S-a oprit lângă el, i-a studiat amănunțit perechea promițătoare de Supadance, și-a înfășurat mâinile în jurul gâtului lui și au pornit să danseze pe blues câte cifre mai avea  de dansat.

Ai deja marginile mult prea bine lipite ca să lași temperaturile să le străbată, oricât de străveziu ai putea părea pentru unii. Poate ar prinde bine o fisură voită prin care să lași câteva raze difuze de căldură să-ți mai bronzeze pigmentul pielii de cadavru. Poate ar trebui să-ți nimicești temerea de insolații ori să te ungi cu două straturi de cremă ca să fii sigur că nu te arzi.  Ar fi bine să-ți însușești precauțiile, pentru că niciuni lipici nu-i expiră rezistența în veșnicie.

Notă: Prima mea poezie de lung metraj învăţată voluntar. Nici acum nu ştiu de ce pentru că nu am recitat-o nimănui niciodată. Grupa mijlocie, 1993-1994.

Era înalt, greoi, părul capturat cu gel într-o ipostază de reclamă glossy si o pereche de ochelari fumurii care-i dădeau jumătate de mister. Și-a luat elan și și-a lăsat kilogramele în responsabilitatea scărilor rulante. În mintea lui regiza un film commando în care își arogase fără casting rolul principal, c-așa-i la Hollywood. Probabil îl surprinsesem exact la scena în care își terminase de izbit inamicii și aștepta triumfător să înceapă genericul de final. Crăcănat, cu picioarele încadrând cele două laturi ale treptei, cu pieptul în față și burta suptă, cu picioarele pe pământ și ego-ul în ceruri, de-a drepata lui Heath Ledger, tânărul avea să câștige minim cinci Oscaruri, ca să le poată oferi drept amintire rudelor de gradul I.

Am urcat treptele în mișcare cu graba responsabilului cu cheia cooperativei, fără de care ziua de muncă nu poate începe, și i-am introdus fraudulos un scurt moment publicitar, deci fără rate card și discount: “Excuse me, Superman!”. Protagonistul nostru a devenit instantaneu   Gollum auzind apelativul “Superman” care denota o producție cinematografică accesibilă tuturor, și-a dezechilibrat ipostaza impunătoare apropiindu-și picioarele, s-a cocoșat și mi-a oferit niște spațiu: Yes Master!

Dacă se întâmplă să fi ajuns aici, înseamnă că:

1. te numești Cami sau Dragoș

2. te numești Georgescu și vii să mă verifici cum mă împac cu Sinele

3. când erai prunc obișnuiai să cotrobăi prin dulapurile persoanelor la care erai adus de părinții tăi nevoiți să care cu ei un bagaj de măruntaie încă necizelat, cu care le era rușine să iasă în lume însă pe care și-l asumau public ca o greșeală, pentru că începeai să crești și nu mai puteai fi ascuns printre sticlele de lapte din sacoșa de rafie.

Acum să mă explic. Hiatusul cu pricina, pe care îl puteți întrezări între lunile distanță dintre posturi, se datorează vocabularului limitat pe care l-am folosit în mod exhaustiv, iresponsabil și lipsit de prudență în posturile precedente. Voi reveni când voi reuși să memorez o nouă sumă de cuvinte suficient de mare cât, unite între ele, să clădească propoziții. Scurte, seci, ambigue, dar cu tâlc.

Cinci dimineți din săptămână îmi debutează printre tarabe ticsite cu talii și țâțe din plastic dichisite glossy în felurite culori și țesături. Și ca luciul de revistă să fie complet, garderobiera tuciurie își aduce aportul printr-un brâu fistichiu sau câteva gablonțuri procurate din muniția de Player a ficei ei. La poalele trupurilor plastifiate, pe piedestalul chinezesc cu patru picioare, sunt înșirate reproduceri fidele ale aceluiași model în culorile tale preferate. Sau poate ale domnișoarei de lângă tine care cu siguranță împărtășește o apetență pentru strident. Sau poate nu.

Rochii, bluze, pluovere, unele clasice, altele în croieli deosebite de celelalte și de restul. Unele mai accesibilite, altele la preț de două brânze Făgărași și cinci roșii. Talciocul nu se rezumă doar la tricotaje și bumbacuri, spectrul de sortimente este mult mai vast, pregătit să adape cele mai capricioase pofte consumeriste. Dresurile sunt mulate pe craci din plastic cocoțați pe mese, iar căciulile sunt îndesate pe reproduceri de capete de o fidelitate dusă până la capăt: goale, înguste, chele, cu trăsături feminine, dar păstând o oarecare androginitate care să-i permită cupețului retargetarea  în funcție de cererile pieței.

Pe ici și pe colo unii comercianți mai docți, care s-au înfruptat dintr-o pagină de Aaker, sau poate bișnița-i o genă națională, practică ceea ce erudiții marcom-ului o numesc “strategie”.

Era o dimineață pentru mine, când am constat peste un munte de petice mâzgălit prodigios cu carioca pe un carton: “eșarve”. M-am oprit și am zâmbit. Am cercetat cu ochii autorul. O matroană suda semințe cu coluțurile dinților ei norocoși, îmbrăcați în aur. Ea era. Nepăsătoare, impunătoare, cu o privire sfidătoare care te făcea să te simți prost că faci consum în lume. Am dus mai departe vestea existenței ei și am sperat în tăcere să fie o strategie de marketing și nu o tristă prostie. Toată ziua m-am gândit dacă nu ar fi bine să-i spun că a scris greșit. Dar poate era intenționat. Și chiar dacă nu era intenționat, atrăgea atenția. Exact de ce avea nevoie femeia ca să iasă din șirul anost de tarabe. A doua zi eram hotărâtă să mă opresc și să-i spun că e o reușită înțeleaptă din întâmplare. Eșarve devenise eșarfe. Îmi și imaginez momentul în care i-a fost atrasă atenția. Pesemne că a făcut haz de necaz. Sau a aruncat cu punga de semințe după impertinentul care a îndrăznit să intervină cu gramatica în programa școlii vieții pe care o frecventase cu atâta smerenie și sârguință.

Și toate acestea s-au întâmplat în Piața Unirii, locul unde turiștii sunt invitați să deguste puțintică românie. Pesemne că până și Gifts and Souvenirs Shop-urile sau flea market-urile le-am înțeles de-a-ndoaselea.

Mi se întâmplă să-mi fie prieteni, rău caz, iar atunci când prieteșugul ridică o înfrânare subiectivă devine parcă și mai frustrantă frâna bruscă. Și-ți vine să îi verbalizezi un necrolog ăluia care te silește să-ți forțezi oprirea pe autostrada Soarelui. Fie el și prieten. Este mai ușor să oferi o replică caustică unui necunoscut decât unui prieten îndârjit într-o direcție unică căreia îi ești potrivnic.

În felul acesta îmi sunt prietenii românofobi. Mă somează să brevetez un nou fel de mine calm, tolerant, care acceptă mizerii fără să dea cartonașe roșii. Iert ușor, dar uit greu. Cum ne-a obișnuit Facebookul, trebuie doar să ne placă ce vedem, în timp ce scârba o păstrăm în noi la foc mic să nu dea în clocot și să păteze aragazul. Cu atât mai mult când aragazul are valoare sentimentală.

Americanii sunt grași și proști. Francezii deopotrivă. O zice tot Google din gura căruia vrem să auzim doar de bine despre noi. Doar fii lui Ștefan cel Mare imaginează deranjuri naționale, pun diagnostice, prescriu rețete și respectă la comun tratamentul pentru o boală de care de fapt nu suferă. Loc de mai bine este, poate de mai mult bine decât în cazul altor țări europene, dar atâta timp cât 35 de ani ai reușit să izbutești în țara asta fără să-ți vină să o dai la schimb pe alt asfalt, înseamnă că nu ți-a venit prea strâmtă și nici rău. Sau poate ești tipul de masochist care-și cumpără pantofi cu un număr mai mic doar ca să simtă durere când pășește.

Scuza “critic societatea, nu țara” nu te scutește de o notă scăzută la purtare în catalogul amiciției noastre. Leprele societății au existat tot timpul și-mi vine greu să cred că astăzi sunt mai pregnante decât erau ieri. Poate doar acoperirea internetului în creștere i-a făcut mai vizibili. Însă ei erau acolo. Deci dacă nu-ți convin oamenii de care ești înconjurat, amanetează-i pentru o nație în culoarea ta preferată.

Ziua națională am sfidat-o cu îndeletniciri cotidiene, imnul național nu mișcă în mine istorie iar naționaliștii solemni îmi amintesc de bătrânele din Bordeasca Nouă, credincioasele de duminică . Cu toate asta, încă nu am plecat. Poate nu voi pleca niciodată, poate voi pleca peste 5 ani sau poate acum vă scriu din aeroport. Asta ține de ce vreau eu și pe ce platou prefer să-mi joc lungmetrajul. În orice caz nu voi condamna România pentru greșelile mele. Nu de alta, dar nu voi avea câștig de cauză în fața niciunei instanțe judecătorești. Azi pot trece vama cu buletinul.

“De când există România, nici un intelectual n-a murit pe o idee, vreau să spun că nici unul nu s-a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sunt identificabile aiurea prin nume; ne descurcăm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi.”, zicea Cioran citat de persoana care mi-a șifonat perna nopți la rând. Dacă “ideea” pentru care românofobii vor să moară este că “românii sunt de nimic”, le putem oferi certificate de intelectuali cu promisiunea că își vor continua mai departe demersul. Însă în intimitate de această dată, nu în agora. Să arunce insistent cu propriile păreri neargumentate poate să o facă și doamna Măndița de la mezanin și portarul pervers care o privește seară de seară pe Alexis Texas din banii asociației de locatari.

Felicitări campaniei Rom pentru inventarea unei noi cauze care să trezească o frustrare națională. Acum suntem cea mai frumoasă și deșteaptă nație din online.